Deşteaptă-te, române

Deşteaptă­-te, române
( argumentare-imn)


Imnul este specia genului liric, în versuri, în care se preamăresc patria, eroii, evenimentele de importanţă naţională şi ale cărui versuri sunt puse, de obicei, pe muzică.
Opera literară Deşteaptă-te, române este scrisă de Andrei Mureşanu, cunoscut poet paşoptist. Iniţial, poezia se intitula Un răsunet şi a fost imnul revoluţiei de la 1848, titlul schimbându-se ulterior, când s-a şi pus pe melodia lui Anton Pann ,cu ocazia Marii Uniri de la 1918.
Fiind un imn naţional, este o expresie a unităţii de gândire şi voinţă a unui popor, devenind o operă simbolică, repetabilă în momente solemne.
Fiind o operă lirică, imnul transmite gândurile, sentimentele şi ideile în mod direct, prin confesiunea eului liric şi prin intermediul figurilor de stil.
Titlul operei transmite un îndemn hotărât la luptă împotriva tiraniei şi a tuturor duşmanilor ţării, prin prezenţa verbului la imperativ, urmat de un substantiv în vocativ.
Prima strofă reia titlul poeziei, întărind astfel ideea de deşteptare a naţiunii, îndemnându-i la eliberare naţională, la luptă pentru o soartă mai bună pe toţi românii: ”Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adânciră barbarii de tirani!”.
Şi în strofa a doua, îndemnul la croirea unui destin mai bun reapare, întărit de argumentul mândriei date de faima strămoşilor poporului: ”Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,/ Triumfător în lupte, un nume de Traian./”
Următoarele strofe prezintă vitejia românilor de pretutindeni şi de toate vârstele: ”Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii.” Invocaţia retorică: ”Priviţi, măreţe umbre...” readuce în conştiinţa neamului personalităţi istorice precum „Mihai, Ştefan, Corvine”, simboluri ale celor trei provincii româneşti. Ideea unirii celor trei principate este sugerată de versurile ”Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate,/ Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!”. Strofele următoare creionează metaforic imaginea patriei, ca fiind „o mamă văduvită”, care pretinde de la fiii săi „o mână de ajutor”. Românii jură să nu mai îndure niciodată tirania nimănui, fiindcă au îndurat suficient „iataganul barbarei Semilune”, dar şi despotismul „Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm”.
Ultimele strofe transmit un puternic îndemn de tipul „acum ori niciodată”. Poporul trebuie să se unească-n cuget şi-n simţiri, pentru a face cunoscut în întreaga lume că teritoriul ţării este furat prin intrigi politice. De aceea, toţi trebuie să dea dovadă de sacrificiul suprem: ”Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!”. Însufleţiţi de ideea libertăţii şi cu convingerea că „oastea e creştină”, curajul românilor va aduce eliberarea şi unitatea naţională. Trăsăturile definitorii ale naţiunii sunt curajul, setea de libertate şi demnitate naţională, spiritul de sacrificiu, dragostea de neam şi ţară.
De-a lungul celor unsprezece strofe, poezia este străbătută de un ton solemn, retoric, sugerând datoria românilor faţă de propria ţară.
Deoarece poezia transmite, în mod direct, gândurile, sentimentele şi ideile autorului prin intermediul eului liric şi al figurilor de stil, conţinând un îndemn imperativ la lupta pentru eliberare şi unitate naţională, putem concluziona că opera Deşteaptă­-te, române este o operă lirică şi implicit un imn.

Lefter Popescu(caracterizare)

Lefter Popescu(caracterizare)


Opera lui I. L. Caragiale acoperă trei mari genuri : publicistică, dramaturgie şi proză (nuvele şi schiţe). Nuvela „Două Loturi” de Ion Luca Caragiale, a fost publicată mai întâi în „Gazeta săteanului”, apoi inclusă în volumul „Momente şi schiţe”, apărut în 1901.
Tema nuvelei „Două loturi” de I. L. Caragiale o constituie drama omului obişnuit, al cărui destin este situat la limita dintre comic şi tragic. Titlul nuvelei semnifică şansa pe care omul obişnuit o poate avea la un moment dat în viaţa lui.
Lefter Popescu, pe numele adevărat Eleutheriu Popescu, este personajul principal din nuvelă, simbolizând pe omul obişnuit, care este predestinat să ducă o viaţă modestă ca slujbaş mărunt şi umil, statut sugerat şi prin comicul de nume: ”Popescu”, atât de banal şi de oarecare şi „Lefter”, ce semnifică destinul său de om fără noroc de bani.
Lefter Popescu este personajul principal al nuvelei, deoarece participă la toate momentele acţiunii, iar toate celelalte personaje acţionează în funcţie de comportamentul şi de atitudinea lui, de relaţia pe care o stabilesc cu acesta, cu cele mai multe dintre ele aflându-se într-un conflict temporar sau de durată .
El trăieşte un moment dramatic relevat de situaţia unică, ieşită din comun, aceea de a fi câştigătorul premiului cel mare, cu două bilete de loterie, care declanşează – indirect – toate reacţiile şi stările lui interioare. Nuvela fiind realistă şi psihologică, Lefter Popescu nu este construit ca un personaj cu trăsături caracteriale concrete, precise şi tradiţionale, ci este introspectat psihologic, fapt ce generează şi situaţia tragică din final.
Se hrăneşte cu iluzia că s-ar putea îmbogăţi pe neaşteptate, deşi iniţial se arată neîncrezător în şansa de a câştiga, pesimist după propria mărturisire: “Ţi-ai găsit! Eu şi noroc!”(autocaracterizare).
El caută biletele de loterie rătăcite şi se simte obosit, fizic şi psihic, dar apoi se revigorează brusc, atunci când crede că îşi aduce aminte unde a pus biletele. La vederea mormanelor de vechituri din casa chivuţelor, Lefter simte o nerăbdare pe care şi-o stăpâneşte cu greu. Dezamăgirea care îl cuprinde, atunci când nu găseşte biletele în jachetă, îl face să devină impulsiv şi violent cu Ţâca „…te omor, mă înţelegi? Te omor!”
Are şi momente de generozitate, dar este o generozitate interesată, căci oferă un anumit procent din posibilul câştig comisarului pentru a face presiuni asupra ţigăncilor să înapoieze biletele. Afectiv, Lefter Popescu evoluează între speranţă şi disperare, şi apoi de la deznădejde la explozii de furie: ţipă la soţie, sparge farfuriile, o bate pe ţigancă şi-l apostrofează până şi pe comisarul Turtureanu.
Se întoarce la chivuţe, care dormeau. Aşteptând, îşi face un discurs prin care să le îmbuneze să-i dea biletele, spunându-le că le va da cincisprezece la sută din câştig. Când se scoală ţigăncile, el bate la uşă şi iese fata care, imediat cum îl vede, strigă că iar a venit „nebunul” şi domnul Lefter se pomeneşte „fleaşc drept în ochi, o strachină cu prune sleite”, aceasta fiind o situaţie tragico-comică.
O altă situaţie tragi-comică este şi aceea când, după ce se întorc la berărie, căpitanul Pandele îl acuză pe Lefter de neglijenţă, indiferenţă şi imprudenţă.
Găsirea neaşteptată a biletelor, după atâta zbucium inutil, îi dă o stare de extaz şi fericire deplină: „Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor ! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el”. Aici el se autocaracterizează, deoarece se crede cel mai norocos om din lume.
Fericirea ţine însă destul de puţin, pentru că seriile biletelor erau inversate şi atunci când constată că visul său de îmbogăţire s-a năruit, disperarea atinge cote maxime şi se comportă ca un nebun: îl jigneşte pe bancher, îşi dă palme şi pumni, bate din picioare, se jeleşte , face un tărăboi de nedescris.
Cu toate aceste manifestări ale sale, Lefter Popescu este un om obişnuit, însă situaţia în care se află este neobişnuită şi de aceea comportamentul său nu este normal. El este o victimă a hazardului. Tot zbuciumul interior, pendulând între fericire şi disperare, între bucurie şi deznădejde, duce inevitabil la prăbuşirea psihologică a personajului, care nu-şi poate depăşi condiţia umilă şi banală a omului oarecare, sortit să rămână un anonim în lumea asta.
Atitudinea scriitorului nu este batjocoritoare, ci-l învăluie cu multă înţelegere şi chiar compasiune. Trăsăturile de caracter ale personajului sunt prezentate atât direct de către narator, de alte personaje sau de personajul însuşi, ori se desprind indirect din faptele, comportamentul, gândurile şi frământările sale, din limbajul folosit şi chiar din numele purtat.
Principalul mod de expunere folosit este naraţiunea, ce se îmbină cu dialogul şi monologul. Naraţiunea este folosită la prezentarea faptelor, iar monologul şi dialogul sunt folosite la caracterizarea indirectă a personajelor.
Deşi îşi învăluie personajul într-o aură de compasiune, autorul îi critică atitudinea, dorinţa de a se îmbogăţi cu orice preţ, care îl dezumanizează, de aceea „…ironia e principala coordonată a umorului caragialian.” (Ş. Cioculescu)

Două loturi

Două loturi
- demonstraţie -


Nuvela este specia literară epică, în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, iar personajele – nu prea numeroase – sunt caracterizate succint, în funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii.
În nuvelă, accentul este pus mai puţin pe acţiune şi mai mult pe definirea personajului. Nuvela este de întindere mai mare decât povestirea şi mai scurtă decât romanul.
Nuvela „Două Loturi” de I.L Caragiale are un singur fir epic, ce relatează drama omului obişnuit, al cărui destin este situat la limita dintre comic şi tragic. Conflictul nuvelei este evidenţiat de stările sufleteşti ale lui Lefter Popescu, aflat într-un moment esenţial al vieţii, când şansa i-ar putea schimba anonimatul în care se zbate. În această nuvelă, Caragiale pune accent pe tragedia psihologică a personajului principal, reieşită prin îmbinarea dintre vis şi realitate, zbuciumul lăuntric al eroului fiind construit cu o lucidă ironie.
Subiectul nuvelei prezintă fapte verosimile şi poate fi rezumat simplu. Fiind o operă epică, acţiunea poate fi structurată pe momentele subiectului.
Nuvela începe cu intriga, momentul căutării febrile a biletelor de loterie, de către Lefter Popescu şi consoarta sa, deoarece bărbatul le rătăcise şi timp de trei zile soţii Popescu au răsturnat casa pentru a le căuta.
Episodul următor îl constituie expoziţiunea prin retrospectivă, în care autorul, care este şi narator, explică în mod direct cititorului, la timpul trecut, împrejurările cumpărării acestor bilete. El precizează, totodată, locul desfăşurării acţiunii, în Bucureşti, şi timpul, într-o toamnă, de la începutul secolului al XX – lea. În urmă cu mult timp, d. Popescu, funcţionar mărunt la un minister din Bucureşti, cumpărase două bilete de loterie, cu bani împrumutaţi de la d. căpitan Pandele, din superstiţie.
Desfăşurarea acţiunii începe în momentul în care Lefter îşi aminteşte că biletele erau în jacheta cenuşie, cu care fusese îmbrăcat atunci când le cumpărase. Doamna Popescu dăduse însă haina cu pricina unei chivuţe şi luase pe ea zece farfurii. Enervat la culme, Lefter Popescu, după ce sparge farfuriile, pleacă împreună cu d. căpitan Pandele, comisarul Turtureanu şi doi sergenţi în mahalaua Farfuragiilor, ca să recupereze biletele din jacheta cenuşie. Ţigăncile neagă zgomotos că ar fi găsit vreun bilet, însă Lefter, convins că este minţit, descoase jacheta, dar nici urmă de bilete. Comisarul Turtureanu, cointeresat şi el cu cinci la sută din câştig, le arestează pe cele trei chivuţe, cu intenţia de a le interoga la secţie.
Lefter Popescu este nevoit să se întoarcă la serviciu, întrucât şeful lui, d. Georgescu, îl întâlnise la berărie şi îi reproşase că a absentat de la minister minţind că este bolnav. Căutând nişte acte în sertarul biroului, are parte de o fericire deplină, deoarece găseşte biletele de loterie, aceasta secvenţă constituind punctul culminant. D. Popescu se duce la bancă să depună biletele, dar verificarea numerelor pe listele oficiale ale celor două loterii declanşează drama: fiecare bilet este câştigător pentru cealaltă loterie şi „viceversa!”. Cuprins de o furie fără margini, el devine vânăt de mânie, rosteşte invective la adresa autorităţilor şi face o criză de nervi vecină cu nebunia.
Caragiale imaginează un deznodământ lacrimogen, pe care l-ar fi scris un autor de poveşti siropoase: madam Popescu s-ar afla într-o mănăstire, unde adună cioburi de farfurii, iar d. Popescu ar fi văzut umblând prin Bucureşti, şoptind blajin „viceversa!”. Dar Caragiale nu face parte dintre acei scriitori şi recunoaşte că nu ştie ce s-a mai întâmplat cu familia Popescu.
Personajele nuvelei, nu prea numeroase, sunt caracterizate succint, prin modalităţile specifice lui I. L. Caragiale: sursele comicului şi introspecţia psihologică.
Lefter Popescu, pe numele adevărat Eleutheriu Popescu, este personajul principal din nuvelă, simbolizând pe omul obişnuit, care este predestinat să ducă o viaţă modestă ca slujbaş mărunt şi umil, statut sugerat şi prin comicul de nume: ”Popescu”, atât de banal şi de oarecare şi „Lefter”, ce semnifică destinul său de om fără noroc de bani.
El trăieşte un moment dramatic relevat de situaţia unică, ieşită din comun, aceea de a fi câştigătorul premiului cel mare, cu două bilete de loterie, care declanşează – indirect – toate reacţiile şi stările lui interioare. Nuvela fiind realistă şi psihologică, Lefter Popescu nu este construit ca un personaj cu trăsături caracteriale concrete, precise şi tradiţionale, ci este introspectat psihologic, fapt ce generează şi situaţia tragică din final. La început, eroul este agitat şi obosit psihic, apoi se revigorează brusc, atunci când crede că îşi aduce aminte că a pus biletele în jacheta cenuşie. Devine „crunt”, impulsiv şi violent cu ţigăncile bănuite de furt. Se simte confuz şi deprimat când nu găseşte biletele şi îşi pierde definitiv controlul. Toate aceste stări emoţionale reies din caracterizarea indirectă, prin faptele, acţiunile şi comportamentul personajului.
La berărie, starea depresivă se accentuează în momentul în care citeşte în gazetă ştirea că în şase luni banii vor intra în fondurile loteriilor. Starea sa este redată direct, prin autocaracterizare:”Ţi-ai găsit! Eu şi noroc!”.
Tot zbuciumul interior, pendulând între fericire şi disperare, între bucurie şi deznădejde, duce inevitabil la prăbuşirea psihologică a personajului care nu-şi poate depăşi condiţia umilă şi banală a omului oarecare, sortit să rămână un anonim în lumea asta.
Personajele secundare – căpitanul Pandele şi chivuţele – precum şi cele episodice – doamna Popescu, comisarul Turtureanu şi d. Georgescu – au un rol bine determinat în construirea conflictului şi în reliefarea stărilor sufleteşti ale personajului principal.
Stilul lui Caragiale este şi în această nuvelă inconfundabil şi ilustrat cu măiestria inegalabilă din schiţele, comediile şi tragediile sale. Nuvela „Două loturi” combină elementele comice cu cele tragice, din care reiese, de altfel, şi drama psihologică a personajului.
Reacţiile şi comportamentul personajelor sunt atent observate de Caragiale, printr-o introspecţie psihologică ce dovedeşte o profundă cunoaştere a firii umane.
Tragismul este ilustrat indirect, prin descrierea stărilor lui Lefter Popescu, ce pendulează între speranţa şi deznădejde, de la „sfărâmat de oboseală” la „faţa luminată de raza adevărului”, de la „gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap” la liniştea interioară deplină, apoi, în final, când „se face vânăt ca ficatul”.
Doamna Popescu este înspăimântată de eventuala reacţie a soţului şi această stare este descrisă prin enumeraţia de verbe sugestive: ”se turbura, se roşea, se-ngălbenea”...
Comicul este ilustrat mai ales prin numele străzilor şi al personajelor – comicul de nume – prin comicul de situaţii în care sunt puşi eroii, precum şi prin limbajul acestora – comicul de limbaj – sugestiv pentru comicul de caracter.
Nuvela „Două loturi” are valenţe cinematografice, de altfel, a fost şi ecranizată. Această particularitate a prozei lui Caragiale demonstrează talentul său de dramaturg, de creator de viaţă şi de oameni, pătrunzând în sufletul personajelor şi în conştiinţa acestora.
Deoarece este o operă literară epică, de întindere medie, cu acţiunea desfăşurată în timp şi spaţiu, cu un număr relativ mare de personaje, unele dintre ele complexe, „Două loturi” de I. L. Caragiale este o nuvelă.

Mihai Viteazul - caracterizare

Mihai Viteazul
(caracterizarea personajului)

George Coşbuc este poet, traducător şi publicist transilvănean. Balada “Paşa Hassan” face parte din volumul “Cântece de vitejie”, apărut în 1904.
Mihai Viteazul este personajul principal al acestei balade, pentru că el apare în toate momentele subiectului, personaj pozitiv pentru că poartă un război drept, de apărare a teritoriilor româneşti, un personaj real, viabil, atestat documentelor. El este domnul Ţării Româneşti, prezentat în fruntea oştirii române, în bătălia de la Călugăreni, din anul 1595.
Prin caracterizarea directă făcută de narator, din unghiul de vedere al lui Hassan, Vodă, asemeni lui Zeus, “cu fulgeru-n mână ’’, pedepseşte mulţimea păgână, ’’tăind de pe cai”. Personajul este surprins în mişcare, “aleargă năvală nebună,/ împrăştie singur pe câţi îi adună,/ Cutreieră câmpul tăind de pe cai”. Într-o strofă- hiperbolă sunt prezentate şi alte trăsături ale personajului. Epitetul antepus “sălbaticul” sugerează neînfricarea voievodului şi viteza reacţiilor sale. El poartă armură (“e-n zale şi-n fier”), iar prin aliteraţie (“zalele-i zuruie crunte”) este relevat zgomotul scos de armură. Prin hiperbolă, proporţiile personajului cresc nelimitat, căciula devine o gigantică cupolă, vorba-i devine tunet, iar răsufletul ger. Arma, barda, “îi ajunge la cer”, iar vodă este asemeni unui uriaş (“şi Vodă-i un munte”).
Prin caracterizare indirectă, prin limbaj, rezultă spiritul de sacrificiu al voievodului, el este gata să-şi dea viaţa (“să piară azi unul din noi”) pentru apărarea patriei.
Faptele personajului devin sursa de caracterizare indirectă prin care se încheagă profilul moral. Vitejia şi spiritul de sacrificiu reies din modul în care contraatacă pentru a respinge atacul prin surprindere condus de Mihnea Turcitul. Prin intermediul comparaţiilor, ”ca volbura toamnei / intră-n urdie, ca lupu-ntre oi”, se dezvăluie iureşul contraatacului, dorinţa de a îi alunga cât mai repede pe turci din ţară.
Mihai se-ndreaptă spre Hassan pentru a-l provoca la luptă în doi ca să evite vărsarea de sânge. Hotărârea de a lupta cu Hassan este ilustrată de modul în care îl urmăreşte.
Antiteza este mijlocul de evidenţiere a opoziţiilor dintre cele două personaje. Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, poartă un război drept, pentru apărarea teritoriilor strămoşeşti, în timp ce Hassan poartă un război de cucerire a teritoriilor ţării. Mihai Viteazul este în fruntea oştirii române, în timp ce Hassan stă la poala pădurii, departe de luncă. Curajos, domnitorul îl provoacă pe Hassan la lupta-n doi, dar acesta, laş, fuge spre corturile turceşti. Paşa nu are curajul să intre în focul bătăliei, îi porunceşte lui Mihnea Turcitul să atace prin spate, dar voievodul respinge atacul doar cu câţiva oşteni. În timpul cavalcadei, dimensiunile lui Mihai cresc nelimitat, el atinge proporţiile unui uriaş, în timp ce dimensiunile lui Hassan scad într-atât încât devine ridicol.
Numele personajului, ”Viteazul”, relevă trăsătura fundamentală de caracter a acestuia.
Mihai Viteazul este tipul domnitorului patriotic, viteaz, curajos şi gata să-şi dea viaţa pentru ţară.
Naratorul admiră vitejia şi curajul domnitorului muntean şi ironizează laşitatea bietului paşă, care scapă doar cu ajutorul lui Allah şi al spahiilor.
Personajul Mihai Viteazul este un model de curaj, vitejie, spirit de sacrificiu pentru cititor.

Paşa Hassan

Paşa Hassan
Demonstrarea speciei

Balada cultă reprezintă o operă epică în versuri cu autor cunoscut, în care se relatează întâmplări neobişnuite din trecut, de inspiraţie istorică, fantastică, legendară sau familiară, săvârşite de personaje cu însuşiri excepţionale, prezentate mai ales în antiteză.
Poezia “Paşa Hassan”, alături de alte creaţii din volumul “Cântece de vitejie”, este inspirată de lupta eroică a poporului nostru pentru apărarea gliei străbune, şi anume bătălia de la Călugăreni (1545), în care armata română condusă de Mihai Viteazul spulbera armata otomană. Tema este constituită de sentimentele de admiraţie ale autorului faţă de personalitatea excepţională a lui Mihai Viteazul şi de dispreţul faţă de laşitatea lui Hassan.
Titlul baladei este sugestiv pentru perspectiva prezentă în text. Deşi personajul central al operei nu este Paşa Hassan, portretul domnitorului român se conturează din perspectiva conducătorului otoman. Paşa Hassan este un personaj reflector, tehnica pe care autorul o foloseşte pentru a sublinia eroismul lui Mihai Viteazul. Chiar şi mişcarea armatei române este văzută prin ochii lui Paşa Hassan. Aşadar, deşi personajul principal este Mihai Viteazul, titlul trimite la celălalt personaj, cu care se realizează antiteza.
Structura baladei conţine trei secvenţe: confruntarea celor două armate (primele cinci strofe), urmărirea paşei de către voievodul român (strofele 5-11 ) şi comentariul ironic al poetului legat de deznodământ (ultima strofă).
Aceste secvenţe alcătuiesc subiectul baladei, a cărui acţiune este simplă. Astfel, se pot regăsi toate momentele subiectului, cu o gradare a tensiunii epice, culminând în deznodământul urmăririi Paşei de către voievodul român.
Expoziţiunea este constituită de prima secvenţă şi înfăţişează tabloul confruntării celor două armate, pe fundalul căruia se individualizează câteva personaje. Mihai - Vodă conduce atacul micii oştiri române, punând pe fugă armata turcească. Împinsă în lături, turcimea cade în mocirlă, în frunte cu temutul Sinan, “izbit de pe cal”.
În intrigă, Hassan, privind de la distanţă lupta, îi porunceşte lui Mihnea să lovească în spate oastea munteană, încercuind-o. Mihai observă manevra, îl zăreşte pe paşă şi se întoarce spre mulţimea turcilor, contracarând atacul. Împrăştiind duşmanii, el îşi croieşte drum prin mulţimea păgână, înaintând vijelios spre paşă în fruntea românilor.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde urmărirea lui Hassan de către Mihai. Paşa asistă neputincios la atacul fulgerător al muntenilor, care îi pune pe fugă pe slujitorii Semilunei. Văzându-l pe voievodul român cum se îndreaptă spre el, Hassan îşi pierde cumpătul şi o ia la fugă îngrozit. Imaginea voievodului român apare cruntă în ochii îngroziţi ai paşei. Acesta refuză confruntarea cu Mihai - Vodă pe câmpul de luptă, continuându-şi fuga îngrozit.
Înfricoşat de gândul pieirii, paşa îşi lasă turbanul căzut, îşi smulge veşmântul, aleargă într-o goană nebună şi îşi pierde firea, ceea ce constituie punctul culminant.
Deznodământul îl constituie momentul în care Paşa Hassan se salvează în tabăra turcească; aici, spahiii se grăbesc să iasă din corturi, apărându-l. Comentariul ironic al poetului subliniază ipostaza umilitoare a paşei, doborât de spaima prin care a trecut.
La acţiune participă personaje prezentate în antiteză: voievodul român, viteaz, cu spirit de sacrificiu şi dragoste de ţară, şi paşa Hassan, caracterizat prin frică şi laşitate. În afara acestor personaje individuale, la acţiune participă şi două personaje colective (armata română şi cea turcească), conturate tot prin antiteză. Oastea română, deşi mică, se distinge prin organizare, spirit ofensiv, curaj şi dragoste de ţară, pe când oştirea turcească, deşi numeroasă, apare ca o mulţime dezorganizată, în derută, fugind cuprinsă de panică.
Modalitatea principală de exprimare este naraţiunea, care se împleteşte uneori cu fragmente descriptive şi cu dialogul.
Naraţiunea este şi modalitatea prin care se relatează faptele de vitejie ale eroului. Vorbirea directă apare în cele două intervenţii ale lui Mihai Viteazul, care au rolul de a evidenţia pe de-o parte trăsăturile personajului, iar pe de altă parte de a amplifica groaza paşei, căruia i se pare că vorba lui Mihai este “tunet”.
Descrierea de tip portret este prezentată în conturarea imaginii supradimensionate a lui Mihai în ochii îngrozitului paşă, dar se remarcă şi portretul caricatural făcut de narator paşei “cu ochii de sânge”, “cu barba vâlvoi”.
Naratorul porneşte acţiunea într-un ritm alert prin utilizarea unor verbe semnificative: “rup”, “saltă”, “cade”, “o aruncă”. Perspectiva naratorială se schimbă şi trece în viziunea unui personaj, şi anume Hassan.
În deznodământ, naratorul, care susţine discursul epic, îşi exprimă compătimirea dispreţuitoare faţă de laşitatea şi frica conducătorului turc: “Văzut-au şi beii că fuga e bună/ Şi bietului paşă dreptate i-au dat.”
Viziunea asupra episodului de inspiraţie istorică este una subiectivă, ce favorizează armata română şi pe conducătorul acesteia. Intenţia autorului de a sublinia eroismul lui Mihai Viteazul reiese şi din introducerea altei perspective, care se dovedeşte un mijloc indirect de caracterizare a personajului principal. Limbajul baladei este presărat cu termeni arhaici care au rolul de a reînvia atmosfera epocii: flinte, paşă, ghiaur, spahii, bei. Verbele la prezent dau o notă autentică episodului.
Toate aceste argumente susţin apartenenţa textului “Paşa Hassan” la specia literară balada.

variante bac rezolvate pe net

http://www.ebacalaureat.ro/c/4/68/757/0/Rezolvari-variante-2008-Romana-Subiectul-I--II--III

O scrisoare pierdută

O scrisoare pierdută
–apartenenţa la specie şi gen -



I. L. Caragiale este considerat întemeietorul momentelor şi schiţei în literatura română, rămânând în literatură ca unul dintre cei mai de seamă dramaturgi prin comediile sale D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă , Conu Leonida faţă cu reacţiunea, precum şi O scrisoare pierdută.
Comedia este specia genului dramatic, în care dramaturgul prezintă în mod consecvent situaţii şi personaje comice, care stârnesc râsul. Aparţinând genului dramatic, comedia este creată pentru a fi reprezentată scenic, fiind structurată pe acte, scene, părţi, prezenţa autorului făcându-se observată prin indicaţiile de regie(didascaliile), modul de expunere dominant este dialogul (constituit din schimburi de replici), combinat cu monologul dramatic.
Opera O scrisoare pierdută este structurată în patru acte, în care se surprinde momentul alegerilor, prilej cu care sunt evidenţiate moravurile burgheziei de la sfârşitul secolului trecut.
Acţiunea se desfăşoară în “capitala unui judeţ de munte” (numele localităţii nefiind specificat, situaţia poate fi generalizată), pe fundalul unei agitate campanii electorale.
Expoziţiunea ne prezintă pe Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, şi pe Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, care citeşte cu glas tare ziarul Răcnetul Carpaţilor, ziar în care este acuzat guvernul că a lăsat unul din cele mai frumoase judeţe ale ţării „în mâinile unui vampir”. Ghiţă imită indignarea lui Tipătescu, uzând totodată şi de ticul sau verbal ”curat caraghioz!” - „curat mişel”, contribuind astfel la realizarea comicului de limbaj.
Ghiţă îi relatează apoi prefectului despre misiunea pe care o avusese în noaptea precedentă, şi anume să spioneze pe adversarul lor politic, pe avocatul Nae Caţavencu. Comicul de limbaj este realizat prin prezentarea situaţiei familiei lui Pristanda de către acesta: ”Famelie mare, renumeraţie mică după buget... dar de! nouă copii şi optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumeraţie mică, după buget”. Acuzat de prefect că nu a pus toate steagurile, Ghiţă le numără într-un stil aparte, care contribuie la umorul piesei: „...două la prefectură, două la catrindală, două la primărie”, enumeră apoi aceleaşi steaguri, adunând rău.
Intriga este redată de reluarea discuţiei despre misiunea lui Ghiţă, care, în timp ce spionase pe Caţavencu, îl auzise pe acesta spunând că se afla în posesia unui document care îi va face pe cei de la putere să îl voteze în alegerile ce vor urma .
Desfăşurarea acţiunii îl aduce în scenă pe Zaharia Trahanache, preşedintele mai multor comitete şi comisii, care se întorsese de la Caţavencu, agitat în urma discuţiei pe care o avusese cu acesta. Îi povesteşte lui Tipătescu cum Caţavencu îl chemase la el să-i arate o scrisoare de amor‚ ”în toată regula”, pe care i-ar fi scris-o Tipătescu soţiei sale, Zoe Trahanache , un plagiat în concepţia lui Trahanache, care nu este capabil să creadă că soţia l-ar putea înşela cu prietenul său, prefectul.
Caţavencu cere însă în schimbul nepublicării scrisorii susţinerea sa în alegeri în locul candidatului propus de grupul de la putere, şi anume Tache Farfuridi. Din acest moment, între avocatul Nae Caţavencu, liderul grupării tinerilor intelectuali, şi grupul conducerii locale, reprezentat de Zaharia Trahanache şi Ştefan Tipătescu, izbucneşte un conflict iscat de pierderea scrisorii de către Zoe, scrisoare de amor primită de la Tipătescu şi devenită acum obiect de şantaj în mâinile lui Caţavencu. Situaţia pare fără scăpare pentru Zoe, care încearcă să-i facă pe cei doi bărbaţi din viaţa ei să-l voteze pe Caţavencu, pentru a-i apăra onoarea. Farfuridi şi Brânzovenescu acuză puterea de trădare şi vor să trimită la Bucureşti o anonimă, prin care să anunţe trădarea. În cele din urmă, Zoe reuşeşte să-i convingă pe Tipătescu şi Trahanache să îl aleagă pe Caţavencu pe lista candidaţilor. În acelaşi timp este trecut pe lista candidaţilor, din ordinul autorităţilor de la centru, un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache, care obţinuse locul tot printr-un şantaj „al unei persoane importante”, şi tot cu o scrisoare de amor.
Punctul culminant este dat de faptul că trebuie anunţat numele candidatului, iar „obiectul de şantaj”este încă în mâinile lui Caţavencu, care ameninţă cu publicarea scrisorii în cazul în care nu va fi ales. Pe de altă parte, Farfuridi îi suspectează de trădare, în timp ce ei au ordine clare în privinţa numelui celui ce va fi ales. Soluţia vine de la poliţaiul Pristanda, care pune la cale un scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. În încăierare, acesta îşi pierde pălăria, în care era ascunsă scrisoarea şi devine din şantajist şantajat, din cauza poliţei semnate de el, ajunsă acum în mâinile lui Trahanache. Scrisoarea de amor trece din nou pe la cetăţeanul turmentat, care o găsise prima dată şi de la care o furase Caţavencu, dar ajunge de această dată la Zoe.
Deznodământul este specific comediei, cu rezolvarea tuturor conflictelor şi împăcarea adversarilor. Caţavencu este nevoit să accepte patronajul lui Zoe şi, pentru împăcare, va organiza petrecerea dată în cinstea alegerii lui Dandanache, ales în unanimitate, ”curat constituţional”, cum spune Pristanda.
Fiind o comedie, autorul recurge la toate tipurile de comic, şi anume comic de limbaj, de nume, de situaţie etc. Comicul de limbaj este realizat prin prezenţa numeroaselor greşeli de vocabular. Cuvintele (mai ales neologismele) sunt deformate prin pronunţie greşită (“famelie”, “renumeraţie”, “andrisant”, “plebicist”) sau prin etimologie populară (“scrofuloşi”, “capitalişti”). Încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii, cum ar fi: polisemia (“ne-am răcit împreună”), contradicţia în termeni (“după lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani” sau “12 trecute fix”), asociaţii incompatibile (“Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”), nonsensul (“din două, daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici, pe acolo, şi anume prin punctele esenţiale…”) etc.
Comicul de nume are o mare savoare. Zaharia Trahanache este o „cocă moale”- trahanaua, care, deşi vede scrisoarea incriminatoare, crede că-i plagiat; Ştefan Tipătescu este un tip, dar totodată unul care trece tiptil prin viaţă; Ghiţă Pristanda, un tip slugarnic, obişnuit să execute ceea ce i se comandă; Cuplul Farfuridi - Brânzovenescu reprezintă prostul fudul. Dandanache este dandanaua, fiind mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu.
Comicul de situaţie şi de moravuri surprinde într-un mod excepţional societatea şi moravurile ei prin prisma şantajului, a adulterului sau a reuşitei, pe principiul „scopul scuză mijloacele”.
Îndeplinind toate trăsăturile comediei, respectiv ale genului dramatic, putem spune că piesa O scrisoare pierdută este o comedie şi implicit o operă dramatică.