marți, 10 februarie 2009

Caracterizarea Vitoriei Lipan

BALTAGUL
Caracterizarea Vitoriei Lipan

În romanul ,,Baltagul“, M. Sadoveanu zugrăveşte viaţa pastorală, transhumanţa, în contextul unei lumi situate în pragul secolului al XX–lea. Scriitorul urmăreşte două elemente ale existenţei: pe de o parte viaţa ţăranului, cu tradiţiile şi obiceiurile ei, legate de cele trei momente - naşterea, nunta, moartea; pe de altă parte, există şi un plan al acţiunii, reprezentat de un personaj simbolic: Vitoria Lipan.
Perpessicius spunea că ,,Baltagul este romanul unui suflet de munteancă“.
Vitoria Lipan, ţărancă din Măgura Tarcăului, trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte. Ea întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu pe care le apreciază cel mai mult poporul român: cultul adevărului, al dreptăţii, al respectării legii strămoşeşti şi al datinii.
Personajul se individualizează atât prin mijloace de caracterizare directă, portretul fizic al eroinei este prezentat de autor, dar mai ales prin caracterizare indirectă: din fapte, acţiuni, felul cum gândeşte, cum vorbeşte, monologul interior etc.
Scriitorul îi realizează un portret sumar, concentrând frumuseţea, forţa lăuntrică: ochii căprui, ,,aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute” sau ,,răsfrângeau lumina castanie a părului”.
Neliniştea interioară, zbuciumul sufletesc încep să se manifeste când ea îşi dă seama de întârzierea întoarcerii soţului său, peste obiceiul din trecut. Lipan era ,,dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să cumpere oi.
Munteanca îşi cunoaşte bărbatul aşa cum ştie semnele vremii şi înţelege că trebuie să plece pe urmele lui să-l caute.
Întreaga strategie a Vitoriei se desfaşoară pe două coordonate fundamentale: ştiinţa semnelor vremii, ale naturii şi presimţirile sale bazate pe experienta vieţii, pe intuiţia personală, aproape profetică.
Primele semne rău prevestitoare sunt visele, care i-l arată pe ,,Nechifor călare, cu spatele întors către ea”, altădată ,,trecând călare o apă neagră…”. Ea înţelege semnele naturii : ,,brazii sunt mai negri decât de obicei “, ,,cucoşul, aşezat pe prag, se întoarse cu pliscul spre poartă, da semn de plecare, deci Lipan nu va veni”.
Pregătindu-se de plecare, ea se consultă cu părintele Dănilă, dar şi cu vrăjitoarea satului, apoi se roagă la icoana Sfintei Ana, ţine post pentru a se purifica sufleteşte. Prevăzătoare, îşi rânduieşte gospodăria, vinde produsele, duce peste noapte banii la preot, o lasă pe fiica ei, Minodora, la mănăstire şi conştientă de pericolele care-i pândesc pe drum, îi făureşte lui Gheorghiţă un baltag, avertizându-l: ,,De-acu trebuie să te arăţi bărbat!”.
Solemnitatea pregătirii plecării dezvăluie un ritual străvechi, un mod de viaţă moştenit din străbuni, cu automatismele lui, pe care Vitoria îl respectă.
Ea se hotărăşte să umble numai între ,,răsăritul şi asfinţitul soarelui“ şi să se alăture pe lângă oameni. Dovedeşte astfel spirit de prevedere; înţelepciunea, inteligenţa şi luciditatea îi dirijează comportamentul.
O voinţă neclintită şi o judecată limpede o însoţesc permanent : ,,Mai ales dacă-i pierit, cată să-l găsesc, căci viu, se poate întoarce şi singur”.
Ea reconstituie drumul făcut de bărbatul ei, mergând şi întrebând din loc în loc, din han în han, tenace, până când la Sabasa ,,în întuneric, începu să i se facă lumină; gândurile i se limpezesc”; la Sabasa fuseseră cu turmele trei stăpâni, iar la Suha doi -,,atunci şi vântul a încetat să mai bată.”
Scena găsirii câinelui dezvăluie puternice trăiri sufleteşti : ,,Femeia avea în ea o sfârşeală bolnavă, ….ea găseşte în animal o parte din fiinţa celui prăpădit“. În râpa de sub crucea Talienilor, Vitoria descoperă cheia adevărului.
În momentul aflării adevărului despre dispariţia soţului ei, eroina se manifestă ca ,,un Hamlet feminin” -George Călinescu-, pregătind scena demascării vinovaţilor şi pedepsirea lor.
Momentul răzbunării este plin de măreţie, simbol al adevărului şi dreptăţii pe care Vitoria o înfăptuieşte cu o logică impecabilă, cu tact şi luciditate. Pentru Vitoria, datoria creştinească se află înainte de toate: ,,trebuie să nu rămâie între lupi, să-l aduc între creştini”.
Din comportamentul Vitoriei se desprinde o întreagă filozofie de viaţă, un echilibru şi o măsură în toate ca şi la ciobanul din ,,Mioriţa”.
Odată îndeplinită datoria către cel ucis totul îi reintră în tiparul vieţii de la munte, Vitoria şi Gheorghiţă întorcându-se la Măgura, liniştea şi ordinea vieţii fiind restabilite.
Pentru marea responsabilitate, inteligenţa, hotărârea dârză, Vitoria a fost asemănată cu eroinele din tragediile antice.
Ea este tipul femeii din popor de o mare frumuseţe sufletească: soţie devotată, mamă iubitoare şi grijulie, în stare să preia oricând locul bărbatului dispărut .
Demnitatea şi perseverenţa cu care ştie să ducă la îndeplinire legea nescrisă, legea baltagului, precum şi bogăţia sufletească a Vitoriei îi dau măreţie şi frumuseţe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu