duminică, 15 februarie 2009

Lefter Popescu(caracterizare)

Lefter Popescu(caracterizare)


Opera lui I. L. Caragiale acoperă trei mari genuri : publicistică, dramaturgie şi proză (nuvele şi schiţe). Nuvela „Două Loturi” de Ion Luca Caragiale, a fost publicată mai întâi în „Gazeta săteanului”, apoi inclusă în volumul „Momente şi schiţe”, apărut în 1901.
Tema nuvelei „Două loturi” de I. L. Caragiale o constituie drama omului obişnuit, al cărui destin este situat la limita dintre comic şi tragic. Titlul nuvelei semnifică şansa pe care omul obişnuit o poate avea la un moment dat în viaţa lui.
Lefter Popescu, pe numele adevărat Eleutheriu Popescu, este personajul principal din nuvelă, simbolizând pe omul obişnuit, care este predestinat să ducă o viaţă modestă ca slujbaş mărunt şi umil, statut sugerat şi prin comicul de nume: ”Popescu”, atât de banal şi de oarecare şi „Lefter”, ce semnifică destinul său de om fără noroc de bani.
Lefter Popescu este personajul principal al nuvelei, deoarece participă la toate momentele acţiunii, iar toate celelalte personaje acţionează în funcţie de comportamentul şi de atitudinea lui, de relaţia pe care o stabilesc cu acesta, cu cele mai multe dintre ele aflându-se într-un conflict temporar sau de durată .
El trăieşte un moment dramatic relevat de situaţia unică, ieşită din comun, aceea de a fi câştigătorul premiului cel mare, cu două bilete de loterie, care declanşează – indirect – toate reacţiile şi stările lui interioare. Nuvela fiind realistă şi psihologică, Lefter Popescu nu este construit ca un personaj cu trăsături caracteriale concrete, precise şi tradiţionale, ci este introspectat psihologic, fapt ce generează şi situaţia tragică din final.
Se hrăneşte cu iluzia că s-ar putea îmbogăţi pe neaşteptate, deşi iniţial se arată neîncrezător în şansa de a câştiga, pesimist după propria mărturisire: “Ţi-ai găsit! Eu şi noroc!”(autocaracterizare).
El caută biletele de loterie rătăcite şi se simte obosit, fizic şi psihic, dar apoi se revigorează brusc, atunci când crede că îşi aduce aminte unde a pus biletele. La vederea mormanelor de vechituri din casa chivuţelor, Lefter simte o nerăbdare pe care şi-o stăpâneşte cu greu. Dezamăgirea care îl cuprinde, atunci când nu găseşte biletele în jachetă, îl face să devină impulsiv şi violent cu Ţâca „…te omor, mă înţelegi? Te omor!”
Are şi momente de generozitate, dar este o generozitate interesată, căci oferă un anumit procent din posibilul câştig comisarului pentru a face presiuni asupra ţigăncilor să înapoieze biletele. Afectiv, Lefter Popescu evoluează între speranţă şi disperare, şi apoi de la deznădejde la explozii de furie: ţipă la soţie, sparge farfuriile, o bate pe ţigancă şi-l apostrofează până şi pe comisarul Turtureanu.
Se întoarce la chivuţe, care dormeau. Aşteptând, îşi face un discurs prin care să le îmbuneze să-i dea biletele, spunându-le că le va da cincisprezece la sută din câştig. Când se scoală ţigăncile, el bate la uşă şi iese fata care, imediat cum îl vede, strigă că iar a venit „nebunul” şi domnul Lefter se pomeneşte „fleaşc drept în ochi, o strachină cu prune sleite”, aceasta fiind o situaţie tragico-comică.
O altă situaţie tragi-comică este şi aceea când, după ce se întorc la berărie, căpitanul Pandele îl acuză pe Lefter de neglijenţă, indiferenţă şi imprudenţă.
Găsirea neaşteptată a biletelor, după atâta zbucium inutil, îi dă o stare de extaz şi fericire deplină: „Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor ! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el”. Aici el se autocaracterizează, deoarece se crede cel mai norocos om din lume.
Fericirea ţine însă destul de puţin, pentru că seriile biletelor erau inversate şi atunci când constată că visul său de îmbogăţire s-a năruit, disperarea atinge cote maxime şi se comportă ca un nebun: îl jigneşte pe bancher, îşi dă palme şi pumni, bate din picioare, se jeleşte , face un tărăboi de nedescris.
Cu toate aceste manifestări ale sale, Lefter Popescu este un om obişnuit, însă situaţia în care se află este neobişnuită şi de aceea comportamentul său nu este normal. El este o victimă a hazardului. Tot zbuciumul interior, pendulând între fericire şi disperare, între bucurie şi deznădejde, duce inevitabil la prăbuşirea psihologică a personajului, care nu-şi poate depăşi condiţia umilă şi banală a omului oarecare, sortit să rămână un anonim în lumea asta.
Atitudinea scriitorului nu este batjocoritoare, ci-l învăluie cu multă înţelegere şi chiar compasiune. Trăsăturile de caracter ale personajului sunt prezentate atât direct de către narator, de alte personaje sau de personajul însuşi, ori se desprind indirect din faptele, comportamentul, gândurile şi frământările sale, din limbajul folosit şi chiar din numele purtat.
Principalul mod de expunere folosit este naraţiunea, ce se îmbină cu dialogul şi monologul. Naraţiunea este folosită la prezentarea faptelor, iar monologul şi dialogul sunt folosite la caracterizarea indirectă a personajelor.
Deşi îşi învăluie personajul într-o aură de compasiune, autorul îi critică atitudinea, dorinţa de a se îmbogăţi cu orice preţ, care îl dezumanizează, de aceea „…ironia e principala coordonată a umorului caragialian.” (Ş. Cioculescu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu