duminică, 15 februarie 2009

Paşa Hassan

Paşa Hassan
Demonstrarea speciei

Balada cultă reprezintă o operă epică în versuri cu autor cunoscut, în care se relatează întâmplări neobişnuite din trecut, de inspiraţie istorică, fantastică, legendară sau familiară, săvârşite de personaje cu însuşiri excepţionale, prezentate mai ales în antiteză.
Poezia “Paşa Hassan”, alături de alte creaţii din volumul “Cântece de vitejie”, este inspirată de lupta eroică a poporului nostru pentru apărarea gliei străbune, şi anume bătălia de la Călugăreni (1545), în care armata română condusă de Mihai Viteazul spulbera armata otomană. Tema este constituită de sentimentele de admiraţie ale autorului faţă de personalitatea excepţională a lui Mihai Viteazul şi de dispreţul faţă de laşitatea lui Hassan.
Titlul baladei este sugestiv pentru perspectiva prezentă în text. Deşi personajul central al operei nu este Paşa Hassan, portretul domnitorului român se conturează din perspectiva conducătorului otoman. Paşa Hassan este un personaj reflector, tehnica pe care autorul o foloseşte pentru a sublinia eroismul lui Mihai Viteazul. Chiar şi mişcarea armatei române este văzută prin ochii lui Paşa Hassan. Aşadar, deşi personajul principal este Mihai Viteazul, titlul trimite la celălalt personaj, cu care se realizează antiteza.
Structura baladei conţine trei secvenţe: confruntarea celor două armate (primele cinci strofe), urmărirea paşei de către voievodul român (strofele 5-11 ) şi comentariul ironic al poetului legat de deznodământ (ultima strofă).
Aceste secvenţe alcătuiesc subiectul baladei, a cărui acţiune este simplă. Astfel, se pot regăsi toate momentele subiectului, cu o gradare a tensiunii epice, culminând în deznodământul urmăririi Paşei de către voievodul român.
Expoziţiunea este constituită de prima secvenţă şi înfăţişează tabloul confruntării celor două armate, pe fundalul căruia se individualizează câteva personaje. Mihai - Vodă conduce atacul micii oştiri române, punând pe fugă armata turcească. Împinsă în lături, turcimea cade în mocirlă, în frunte cu temutul Sinan, “izbit de pe cal”.
În intrigă, Hassan, privind de la distanţă lupta, îi porunceşte lui Mihnea să lovească în spate oastea munteană, încercuind-o. Mihai observă manevra, îl zăreşte pe paşă şi se întoarce spre mulţimea turcilor, contracarând atacul. Împrăştiind duşmanii, el îşi croieşte drum prin mulţimea păgână, înaintând vijelios spre paşă în fruntea românilor.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde urmărirea lui Hassan de către Mihai. Paşa asistă neputincios la atacul fulgerător al muntenilor, care îi pune pe fugă pe slujitorii Semilunei. Văzându-l pe voievodul român cum se îndreaptă spre el, Hassan îşi pierde cumpătul şi o ia la fugă îngrozit. Imaginea voievodului român apare cruntă în ochii îngroziţi ai paşei. Acesta refuză confruntarea cu Mihai - Vodă pe câmpul de luptă, continuându-şi fuga îngrozit.
Înfricoşat de gândul pieirii, paşa îşi lasă turbanul căzut, îşi smulge veşmântul, aleargă într-o goană nebună şi îşi pierde firea, ceea ce constituie punctul culminant.
Deznodământul îl constituie momentul în care Paşa Hassan se salvează în tabăra turcească; aici, spahiii se grăbesc să iasă din corturi, apărându-l. Comentariul ironic al poetului subliniază ipostaza umilitoare a paşei, doborât de spaima prin care a trecut.
La acţiune participă personaje prezentate în antiteză: voievodul român, viteaz, cu spirit de sacrificiu şi dragoste de ţară, şi paşa Hassan, caracterizat prin frică şi laşitate. În afara acestor personaje individuale, la acţiune participă şi două personaje colective (armata română şi cea turcească), conturate tot prin antiteză. Oastea română, deşi mică, se distinge prin organizare, spirit ofensiv, curaj şi dragoste de ţară, pe când oştirea turcească, deşi numeroasă, apare ca o mulţime dezorganizată, în derută, fugind cuprinsă de panică.
Modalitatea principală de exprimare este naraţiunea, care se împleteşte uneori cu fragmente descriptive şi cu dialogul.
Naraţiunea este şi modalitatea prin care se relatează faptele de vitejie ale eroului. Vorbirea directă apare în cele două intervenţii ale lui Mihai Viteazul, care au rolul de a evidenţia pe de-o parte trăsăturile personajului, iar pe de altă parte de a amplifica groaza paşei, căruia i se pare că vorba lui Mihai este “tunet”.
Descrierea de tip portret este prezentată în conturarea imaginii supradimensionate a lui Mihai în ochii îngrozitului paşă, dar se remarcă şi portretul caricatural făcut de narator paşei “cu ochii de sânge”, “cu barba vâlvoi”.
Naratorul porneşte acţiunea într-un ritm alert prin utilizarea unor verbe semnificative: “rup”, “saltă”, “cade”, “o aruncă”. Perspectiva naratorială se schimbă şi trece în viziunea unui personaj, şi anume Hassan.
În deznodământ, naratorul, care susţine discursul epic, îşi exprimă compătimirea dispreţuitoare faţă de laşitatea şi frica conducătorului turc: “Văzut-au şi beii că fuga e bună/ Şi bietului paşă dreptate i-au dat.”
Viziunea asupra episodului de inspiraţie istorică este una subiectivă, ce favorizează armata română şi pe conducătorul acesteia. Intenţia autorului de a sublinia eroismul lui Mihai Viteazul reiese şi din introducerea altei perspective, care se dovedeşte un mijloc indirect de caracterizare a personajului principal. Limbajul baladei este presărat cu termeni arhaici care au rolul de a reînvia atmosfera epocii: flinte, paşă, ghiaur, spahii, bei. Verbele la prezent dau o notă autentică episodului.
Toate aceste argumente susţin apartenenţa textului “Paşa Hassan” la specia literară balada.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu